Prima   Contact   Harta  
Prima
  Ziarul
  Patrimoniul cultural
  Forul Democrat al Românilor
  Contacte
  Ultimul număr îl găsiţi aici!
Agenda culturală
vezi mai mult
Chestionar
Cit de des accesati situl nostru?
Vezi arhiva
     
 
Prima Ziarul

Ziarul
Aşchii de cer (XXX) |  Versiune tipar
Inapoi
 
 
 
Aşchii de cer (XXX)
   
1. La 6 iulie din acest an îl invit pe un vecin la mitingul de la Gară feroviară, consacrat victimelor deportărilor.
Stă la poartă şi sparge seminţe de floarea-soarelui.
– Dacă pe mine nu m-au deportat, îmi zice. 
Mai sparge câteva seminţe şi adaugă:
– Numai pe fratele meu…
– Şi unde e fratele dumitale?
– Nu s-a mai întors din Siberia. Nici nu mi-a mai scris. O fi dat de bine şi a rămas să trăiască acolo…
Îmi spune că în noaptea deportărilor nu dormise acasă – avea o prietenă în alt sat –, şi a scăpat. 
– De ce să mă supăr pe cei care l-au deportat pe fratele meu? Dacă pe mine ei m-au iertat, nu m-au trimis din urma lui. Şi nu m-am prăpădit ca şi dânsul prin frigurile din Siberia? Trebuie să am obraz, nu? Nu e creştineşte oare să le fiu recunoscător, eu şi copiii mei, care nu s-au născut în taiga, pentru binele pe care mi l-au făcut?
Cât de mărinimos e omul nostru când e vorba să poarte recunoştinţă celuia sau celora care au putut să-i facă rău şi nu i l-au făcut din varii motive, inclusiv pentru faptul că nu l-au găsit acasă, şi cât de jalnic e atunci când urmează să-şi imagineze că ar fi putut suferi el în locul fratelui său!
2. Unii oameni cu vocaţia râului de multe ori ascund atât de măiestrit răul sub masca binelui, încât te crezi dator să le mulţumeşti, să le fii recunoscător pentru râul pe care ţi l-au făcut. 
3. Când începuseră să se desfăşoare reabilitările foştilor deţinuţi, l-am întrebat pe părintele Serafim Dabija:
– Dar mata de ce nu depui o cerere să fii reabilitat?
– Pentru ce?
– Pentru că ai fost închis pe nedrept. 
Şi părintele mi-a spus:
­– Nu eu ar trebui să depun cerere să fiu reabilitat, ci ei, cei care m-au închis pe nedrept, ar trebui să facă cerere şi să mă roage să-i reabilitez. Şi-apoi, cui să adresez acea cerere? Tot lor? Ei m-au închis şi tot ei să mă reabiliteze, pentru că am suferit pe nedrept din cauza lor?
O ţară de mucenici, jertfă a injustiţiei sovietice, îi roagă pe călăi, ca ei să o reabiliteze şi să o ierte pentru păcate şi crime pe care nu le-au făcut. Asta, din păcate, este la ora actuală Basarabia! 
4. Personajele politicului sunt precum scutecele: ca să nu pută, trebuie schimbate mai des. 
5. Un conducător de manifestaţii mi-a telefonat cu glas de taină şi m-a invitat la una dintre acţiunile sale ca să-mi spună un secret, pe care, pentru a mi-l comunica, a folosit un megafon.
6. Cicero afirmă: „Memoria scade dacă nu o foloseşti”. A scoate manualele de istorie din şcoli şi a le înlocui cu altele, menite să-i înveţe pe copii să-şi uite istoria Neamului lor, înseamnă a-l lipsi pe un popor de memorie. De aici şi până la sălbăticie e un singur pas. 
7. Îi dăruiesc ultima mea carte unui coleg de clasă, care e şef de direcţie la Ministerul Finanţelor. 
Răsfoieşte cartea, în timp ce se uită ţintă în ochii mei. El poate citi, mi se laudă când îi fac observaţia, şi prin întuneric. Cum? Cu buricele degetelor: „Am ochi şi în vârful lor”, râde el.
– Sunt de foarte bună calitate, îmi spune dânsul cunoscător. 
– Poeziile?
– Filele…
Şi adaugă:
– Parcă-s bani. E o carte valoroasă, ce mai!
Aidoma unor critici literari, colegul meu nu citeşte dincolo sau dincoace de file, el apreciind conţinutul unei lucrări după calitatea hârtiei pe care e tipărită. 
8. Unor tineri scriitori, cărora le-am spus că nu-mi place cum scriu, iar ei mi-au reproşat că au învăţat poezia de la noi, poeziile noastre servindu-le drept modele, le-am spus: „Dacă doriţi să ne plăceţi, nu mai scrieţi ca noi, scrieţi ca voi!”
9. Azi fiecine care are bani îşi editează o carte. 
Un autor, Doru Salamură, îmi dăruieşte volumul său de versuri, scris, ilustrat, machetat, lecturat, prefaţat şi editat tot de el.
Aflu din prefaţa semnată de autor: „Indiscutabil, Doru Salamură e un mare poet. E cel mai important creator pe care l-am cunoscut şi citit”. Scurt. Această afirmaţie mă face curios şi prind a răsfoi cărţulia. Dau de „sălămuri” la fiecare pagină. Dacă ar trebui să exemplific, ar urma să o reproduc pe toată. Mi se face sărat pe suflet şi o pun deoparte ca s-o citesc altădată sau – niciodată. 
Când mă întâlnesc cu protagonistul, acesta, plin de emoţii, mă întreabă:
– Mi-aţi citit volumul?
– Nu.
– De ce?
– Ca să nu sperii „taina”, îi răspund cu o frază a unui critic pe care bănuiesc că l-a citit. 
El e mai mult decât satisfăcut şi-mi promite, de cum va mai scrie vreo carte, să mi-o dăruiască şi pe aceea. 
10. Unii condeieri care pretind că ne-au lăsat nişte cărţi, nu ne-au lăsat decât nişte pete de cerneală. Biblioteci întregi de pete de cerneală, din care lipseşte harul.
Ce bucuros eşti, atunci când dai printre ele şi de o carte!
11. La Trieste, la Festivalul Internaţional de Poezie, Letizia Svevo, fiica marelui prozator italian Italo Svevo, care a locuit în acest oraş, povesteşte că după ce tatăl său suferise un grav accident de maşină, şi-a chemat de urgenţă copiii şi nepoţii în jurul patului în care zăcea, ca să le spună: „Copiii mei, ia priviţi cum se moare!” Şi-a pus cele două mâini pe piept, a tras aer adânc în piept, a închis ochii şi a murit. 
Ultima lui lecţie a fost asta: să le sugereze celor apropiaţi că şi a muri, ca şi toate celelalte lucruri pe lumea aceasta, se învaţă. 
12. Când te doare inima, trebuie să stai cu ea de vorbă, mă sfătuieşte actorul Dorel Vişan.
– Cum?
Să i te adresezi cu cuvinte, ca unei fiinţe care te aude, te ascultă, te înţelege.
Inima are, deci, şi creier, şi auz, şi gură, chiar dacă nu rosteşte cuvinte.
Ea poate fi rugată, îmblânzită, certată, convinsă să bată într-un fel sau altul. 
În multe lucruri care ni se întâmplă nu e vina inimii, ci chiar a noastră, pentru că nu ştim să o facem să ne asculte, să ştie ce vrem sau ce se întâmplă cu noi.
Inima are memorie, ea se bucură, suferă, lâncezeşte, se emoţionează, se îngrijorează. 
O inimă bolnavă e una care tânjeşte, pentru că nu se comunică cu ea. 
13. Profetul Enoh afirmă că toţi oamenii au îngeri păzitori. Iar persoanelor de care depind destinele altora – de regulă conducătorilor de popoare – Cel de Sus, pe parcursul vieţii lor, le mai dă un înger. Popoarele au şi ele îngerii lor păzitori, ne mai spune Enoh. Tot el scrie că şi lucrurile importante – un pod, un arbore viguros, o clădire etc. – pot avea îngeri.
Dar păsările, dar fiarele, dar animalele?, mă întreabă Dănuţ.
Despre acestea profetul nu ne spune nimic.
Mi-l imaginez, însă, uşor pe şoricelul Chiţ, prietenul interlocutorului meu, care a văzut un înger. Acesta, după ce a zărit la lăsarea serii zburând un liliac, s-a întors să i se împărtăşească mamei lui: „Mămico, eu am văzut afară un înger”. 
Bănuiesc, aşa cum îngerii li se arată oamenilor ca semănându-le lor doar având suplimentar aripi, aşa li s-o fi arătând şi şoriceilor îngerii lor: ca nişte şoareci cu aripi. 
14. Când eram studenţi, un coleg care îşi aştepta prietena pe care o iubea mult, şi aceasta întârzia, ne mărturisise: 
– Acum e ora optsprezece, mai stau până la nouăsprezece, dacă până la douăzeci nu vine, la douăzeci şi unu am plecat!
Coleg glumeţ.
Cei doi s-au căsătorit, au copii, sunt fericiţi. Cum arată Mara acum, e la fel de frumoasă?, îl întreb.
– Pare de şaizeci, dar la cei cincizeci de ani ai ei nu-i dai patruzeci. 
Dragostea adevărată ţine de alte ore şi de alte vârste. 
 
15. Destinul fiecăruia depinde de faptele fiecăruia, dar – am impresia – şi de intenţiile fiecăruia, ca şi cum şi ceea ce avem de gând să facem ne modelează soarta, care e într-o strânsă legătură cu toate faptele, cele făcute sau doar gândite, de la naştere şi până în ultima noastră zi. 
Observând destinele altora, nu ştiu de ce cred că suntem pedepsiţi sau miluiţi şi pentru faptele bune şi rele, pe care le-am făcut, dar, anticipat, şi pentru cele pe care le vom face. 
La o întâlnire cu elevii de la Liceul „Prometeu” sunt întrebat: care e motivul pentru care am fost excluşi, în 1970, împreună cu Aurelian Silvestru, directorul lor şi colegul meu de studenţie, din facultate?
Le spun:
– Se bănuia că peste ani vom alcătui ciclul de manuale „Daciada” şi mai-marii zilei au încercat astfel să ne pedepsească de pe atunci pentru acele prime cărţi de istorie naţională care s-au studiat în şcoli la începutul anilor ’90. 
16. Un cod nescris al prieteniei spune: „Să nu trădezi primul!”. Acesta îi aparţine lui Valerian Dorogan, un bărbat înţelept, care îmi explică: „După aceea vor veni o mie de argumente, că celălalt a avut motive, că n-a existat o altă soluţie decât trădarea, că a meritat să fii vândut, scuipat, înjurat…” Dar acestea îşi vor face loc abia după primul pas făcut, trădarea fiind un instrument diavolesc, cu ajutorul lui Cel Rău deschizând cel mai uşor uşile care duc spre Infern. 
17. Doamne! Ar trebui să-Ţi spun mereu, de dimineaţă şi până în noapte, în toate orele mele treze, această cea mai scurtă rugăciune: „Îţi mulţumesc!”.
Doamne, mi-ai dăruit tot ce-am cerut. Ţi-am cerut bune, şi mi le-ai dat. Dar, ca prostul, ţi-am cerut şi rele, crezând că-s bune. Tu mi le-ai dat şi pe ele. Şi doar atunci când m-am gândit la Tine, fără să cer pentru mine ceva anume, mi-ai dat exact ceea de ce am avut nevoie.  Pentru asta sunt dator să repet de o mie de ori pe zi: Mulţumesc, Doamne!
18. Începi să cauţi Adevărul abia după ce l-ai găsit.
Există multă lume care crede că  Adevărul nu există, că e o invenţie a poeţilor şi preoţilor. 
Sunt un om care crede că face să lupţi, să te zbaţi şi să te străduieşti ca despre El să afle cât mai multă lume. 
Adevărul merită să fie căutat, mai rămâne ca şi tu să meriţi să-l găseşti. 
19. Când eşti aşteptat undeva cu drag, chiar dacă întârzii, ajungi totdeauna la timp. 
Nicolae DABIJA
   
 
 
Adaugă comentariu (0)
 
Nume:
Comentariu:
Vizitatori: 1951965
sus

© 2017 Literatura şi Arta.
Toate Drepturile Rezervate.

Tel. +373 22 21 02 12
Fax +373 22 23 82 17
Email: literaturasiarta_md@yahoo.com

Prima | Ziarul | Patrimoniul cultural | Forul Democrat al Românilor | Contacte | Ultimul număr îl găsiţi aici!
Creat de BRAND.MD