Eminescu
Mă uit  „la blând Luceafăr...”
Şi-l văd pe Eminescu.
E „lacul codrilor albastru...”
Sau poate-i Eminescu?
„Lună, tu, stăpâna mării...”,
Îl chemi pe Eminescu?
Ce mic e Împăratul,
Pe lângă Eminescu!
E zbuciumată Tisa?
O, nu! E Eminescu!
„...Românul plânsu-mi-s-a...?
E-n lacrimi Eminescu.
O, Doamne Sfânt, zadarnic,              
Eu tremur şi orbescu,
Căci niciodată, ah!
Nu-l văd pe Eminescu...”

Constantin Mihai Luca,
s. Zubreşti, r-nul Străşeni


În rolul poziţiei autohtonilor în comunicarea lor cu alogenii pentru înviorarea acomodării acestora la mediul etnic autohton e necesar: a) ca element de primă importanţă al câmpului informaţional-educaţional propice acomodării acestora din urmă (în sensul că anume nevoia de a se înţelege în comunicarea de zi cu zi îi face întotdeauna pe cei veniţi de aiurea să însuşească cat de cât limba autohtonilor); b) ca circumstanţă care - în cazul respingerii, în continuare, a acomodării la mediul etnic autohton ar putea deveni un generator, ca minimum, de disconfort pentru alogenii de la noi. Din această cauză cercurile respective din Rusia, pentru a-l putea preîntâmpina sau micşora, ar fi nevoite să renunţe la acţiunile lor - în esenţă, diversioniste - de încurajare şi susţinere a neacomodării la mediul etnic autohton. Dar aşa ceva e posibil, bineînţeles, numai dacă în ţara menţionată se va renunţa la intenţia de a utiliza această masă de oameni - care şi aşa au avut şi mai au de suferit din cauza situaţiei în care au fost puşi de bine cunoscutele împrejurări - ca unealtă în realizarea aici, aşa cum a fost timp îndelungat , a intereselor imperiale ruseşti în ansamblu şi a celor geopolitice, în special.
Noi trebuia să procedăm aşa încă din 1944. N-am făcut-o, probabil, din mai multe cauze, una fiind, la sigur, aceea că printre autohtoni mai erau mulţi adulţi care posedau rusa, căci din 1918 trecuseră nu prea mulţi ani. Şi oricine care ştia cât de cât ruseşte se temea că, dacă nu o va fi vorbit, i s-ar fi putut incrimina intenţii rele faţă de “eliberatori”. Apoi au început a însuşi rusa şi generaţiile tinere şi a o vorbi şi atunci când trebuia, dar şi când nu trebuia Astfel ne-am pomenit în situaţia când la noi un alogen (un monolingv rusofon) declară - şi astăzi - unui autohton că, dacă doreşte să fie înţeles, să-i vorbească ruseşte.
Această situaţie nu este inventată, într-o dimineaţă din primăvara lui 2001 chiar nouă întâmplându-ni-se un aşa caz. Iată-l.
Treceam pe lângă un tei din care fusese tăiate nişte crengi, lăsându-i-se cioturi lungi. Alături o doamna comercializa ceva (era locul ei permanent pentru această activitate) şi am întrebat-o, în română, dacă nu ştie cine şi-a bătut joc de acel pom. Răspunsul a fost “Ne ponimaiu” (nu înţeleg). După ce însă am repetat întrebarea, ne-a zis răspicat: “Esli hotite, citobî vas poneali, scajite po-ruschi!” („Dacă doriţi să fiţi înţeleşi, spuneţi ruseşte”). E tocmai ceea ce scriam şi noi la acest capitol ceva mai înainte de acest caz într-o cercetare la tema pe care o dezbatem şi la care ne vom referi ceva mai jos.
Aşadar, e vorba de o regulă bună şi, la prima vedere, nevinovată: doreşti să fii înţeles, vorbeşte-i celui cui te adresezi pre limba sa. Numai că - şi aici e principalul - alogenul de la noi sieşi această regulă, foarte bună, nu şi-o aplică. El ne vorbeşte numai şi numai ruseşte. Şi se supără foc, dacă îi declarăm că nu înţelegem. Adică ne consideră obligaţi, indiscutabil, să-i ştim limba şi să o folosim, iar el pe a noastră, ba.
Propunerea noastră tocmai şi urmăreşte scopul de a pune capăt acestei situaţii anormale. Numai că succesul aici va depinde de fiecare dintre noi, acei autohtoni care nu sunt indiferenţi de destinul limbii române aici, deci şi de propriul destin pe acest petic de pământ strămoşesc. Amintim că în trecutul sovietic deseori se apela la clişeul conform căruia ceva depindea, chipurile, de toţi, de participarea fiecăruia. Foarte des acestea erau şi mai rămân o pălăvrăgeală, nişte speculaţii pe seama rolului hotărâtor al maselor populare în istorie. Dar situaţia la care ne referim e cu adevărat una în care acest clişeu ni se pare la locul său.                                                      
Acomodarea la mediul etnic autohton vizează toată populaţia republicii. Pe alogeni îi vizează direct, pe autohtoni - indirect. Or, aceasta din urmă înseamnă nu numai că autohtonii sunt interesaţi ca alogenii să se acomodeze şi nu numai că ei trebuie să le vină acestora în ajutor la realizarea procesului dat, ajutor care poate fi foarte diferit. Atribuţia autohtonilor la realizarea acomodării, în viziunea noastră, mai înseamnă şi altceva. Autohtonii sunt datori să se comporte astfel ca nedoritorii de a se acomoda să simtă că din această cauză ei sunt neglijaţi, ba şi desconsideraţi; că atitudinea faţă de dânşii ar fi mult mai bună, dacă respectivii autohtoni ar vedea în ei persoane care acceptă acomodarea şi fac ceva concret pentru a o realiza. Dacă e să luăm doar o problemă, şi anume cea a însuşirii şi utilizării limbii române, acestea fiind principalul indiciu al acomodării la mediul etnic autohton, vom modela ceea ce propunem printr-o situaţie comunicativă în care, la sigur, foarte mulţi autohtoni se pomenesc deseori sau chiar zilnic.
Să zicem că moldoveanul nostru se adresează cuiva în română, cum şi se cuvine, cu un mesaj simplu de tot, adică care e de neînchipuit să nu fie înţeles, cel puţin parţial, de persoana respectivă, dacă e una care vieţuieşte de câtva timp în Republica Moldova.
Însă i se răspunde cu un “cito?” răspicat, adică i se dă de înţeles că trebuie să repete în ruseşte (de cele mai multe ori chiar i se spune “scajite po-russchi!”). Şi aici ne întrebăm, câţi din zece autohtoni vor manifesta răbdare, îndrăzneală şi perseverenţă ca să reia încă o dată încercarea de a dialoga în română? Poate, 2-3. Dar a treia oară? Poate, unul, dar mai degrabă, nici unul. Cei 8-7 însă, o spunem aproape la sigur, vor trece la comunicare în limba rusă.
E limpede ca “buna ziua!” ca în aşa caz alogenul a obţinut încă o dată aceea cu ce s-a (dar şi l-am) obişnuit, şi anume să nu comunice cu autohtonul decât în rusă.
Fie acum că a doua încercare o fac, să zicem, 7-8, iar a treia - 5-6 persoane din aceiaşi 10 inşi. În asemenea cazuri o parte considerabilă dintre alogeni vor continua comunicarea în ruseşte, dar la temă. Adică înţeleg despre ce-i vorba Prin urmare, de aici nu e departe până acolo unde ei vor încerca să încâlcească ceva şi în română. De ce? Răspunsul e clar: ei, pur şi simplu, ar simţi că au nevoie de română pentru a se descurca în nişte situaţii ale vieţii, în primul rând - ceea ce e foarte important - ale vieţii cotidiene, la nivel de relaţii interpersonale, unde fiecare simte pe pielea sa confortul sau disconfortul - psihic şi spiritual, în ansamblu, dar, bineînţeles, şi practic - în comunicarea vie, datorate faptului că posedă sau nu limba respectivă.
Iar dacă nu o vor face, cei 7 autohtoni care au insistat să continue comunicarea în română şi nu au găsit susţinere la respectivii alogeni le vor întoarce spatele. Adică îi vor desconsidera, nu-i vor lua în seamă, de parcă aceşti alogeni nici n-ar exista. Şi aşa va fi ori de câte ori situaţia se va repeta, însă omul, oricine ar fi el, atunci când nu e luat în seamă, nu se simte bine şi nu doreşte ca asemenea situaţii să i se repete. Prin urmare, alogenul nostru cel puţin se va pune pe gânduri, dacă nu cumva va trebui să procedeze altfel în cazul repetării unor asemenea situaţii. Nu se exclude, desigur, că pentru unii acest “altfel” ar putea fi un comportament brutal. Dar pentru alţii va fi o încercare de a comunica şi în română sau o rugăminte de a i se explica în rusă ceea ce el de data aceasta nu a înţeles (deci nu o cerinţă de a vorbi cu el ruseşte) şi e posibil ca data viitoare să înţeleagă mai mult sau barem ceva.
Nu încape îndoială că dacă am fi procedat aşa sau în alt mod, asemănător, pe parcursul a trei-patru decenii din urmă, numărul alogenilor neacomodaţi ar fi fost mult mai mic şi problema discutată aici nu ar fi existat în modul în care există. Suntem încrezători că dacă vom proceda astfel de acum înainte, acomodarea la mediul etnic autohton nu numai că se va înviora, ci şi se va intensifica.



Să ţinem cu băştinaşii, ci nu cu cotropitorii, îi zic lui Tudor Tătaru, care se crede de la o vreme tătar, să fim uniţi în jurul băştinaşilor şi a limbii lor. Şi să fim cu toţii o limbă şi o ţară. Căci Unirea şi Întregirea Neamului şi a Ţării este şi puterea, şi bogăţia, şi liniştea, şi fericirea Poporului.
Mă întreb: oare de flori de cuc toate popoarele lumii, salutându-se „Trăiască Naţia!” şi răspunzând „Sus cu Ea!”, s-au unit într-o singură ţară – Ţara limbii lor?

Sunt şi eu un fost Ivan
Şi strămoşii mei sunt ruşi,
Ei au fost chiar colonişti,
La Nistru de ţar aduşi.

Scopul lor a fost tot scopul
Ce îl au şi ruşii azi -
De-a pune mesteceni albi
Unde-s nuci, stejari şi brazi.

Şi a face acest popor
Din român să fie rus,
Că de-atât ei, coloniştii,
La Nistru au fost aduşi.

Ah! Dar ei, românii, bravii,
Având grai aşa frumos,
M-au făcut să-i îndrăgesc
Şi să uit că rus am fost.

Că această limbă-i sfântă
Şi orice rus prin strănepoţi
E român şi stă în frunte
La românii patrioţi.

P.S. Alătur acestor rânduri şi harta românilor, să vadă şi fraţii vitregi, ce ne-au devenit fraţi prin violare, că moldovean get-beget înseamnă român get-beget. Căci un moldovean get-beget, ca şi un muntean get-beget şi ca şi un transilvănean (ardelean) get-beget, nu umblă ca ruşii, tătarii, turcii, ungarii... cu dezbinarea neamului nostru românesc. Ci se unesc într-o Unică ţară – ţara vorbitoare de aceeaşi limbă. Căci nu degeaba bucata de Moldovă de acasă cu Iaşul s-a unit în 1859 cu sora sa geamănă Muntenia. La care la 27 martie 1918 a venit acasă fiica Basarabia. Iar la 1 decembrie 1918 s-a unit şi cealaltă soră geamănă Transilvania, şi fiica Bucovina la Nord.
Deci! Trăiască Marea Unire a Tuturor Românilor! Şi hai ca în vara aceasta să rupem Prutul. Adică să nu ne mai supunem fraţilor noştri vitregi – baistrucii, ci să formăm o Conducere Naţională de Ţară şi să ne adunăm cu toată ţara în jurul ei cum am făcut în 1989, adunându-ne în jurul scriitorilor.
 

Limba română este cel mai preţios tezaur pe care îl moştenim din generaţie în generaţie. Ea e cea care poartă icoana sufletului nostru şi comoara inimii noastre. În şirul lung de războaie pe care le-a înfruntat, limba română a fost temelia la care s-a revenit de atâtea ori, ea reuşind să reîntregească poporul, să pătrundă în viaţa lui spirituală.
Ea e semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi comunităţi se recunosc în marea diversitate a naţiunilor existente. Ea este asemeni unui lanţ tainic, care ne leagă împreună, altar la care venim să ne închinăm cu inima iubitoare, cu dragoste şi devotament.
Limba română este puntea de unire, dintre trecut şi prezent, a poporului. Ea dă posibilitate celor care o vorbesc să colaboreze, să înfrunte împreună greutăţile.
Limba română este o fiinţă vie, care ne vine din timpurile cele mai îndepărtate; ea este cea mai scumpă moştenire a generaţiilor pierdute în negura timpurilor, dar care au muncit enorm la elaborarea acestui produs sufletesc. Forţa de coeziune a unui neam; hrană pentru viaţa lui sufletească.
Ion Luca Caragiale menţiona: „Limba este cartea de boierie a unui neam călit de focul atâtor încercări de pierzanie! Să onorăm, deci, cu demnitate şi deplină mândrie cea mai nobilă carte a neamului, pentru care s-a vărsat sânge, pentru care s-a luptat secole, în cuprinsul căreia am visat, am vieţuit şi vieţuim nemuritori!”
Astăzi, când realitatea crudă ne bate la uşa destinului, când unii ar vrea să ne răpească limba română, când timpul ne absoarbe total în fuga lui infernală, când uităm de lucrurile sfinte pe care ni le-au lăsat strămoşii; unicul lucru care ne-ar mai putea salva ar fi îngenuncherea la altarul limbii materne!
Limba trebuie să fie pentru neamul românesc o enciclopedie a trecutului său, prezent şi viitor, pentru că în limbă un popor se priveşte pe sine însuşi într-o galerie de portrete, din epocă în epocă, în care el îşi recunoaşte pe deplin individualitatea.
 Şi cum ar putea exista un neam dacă şi-ar pierde individualitatea? Cum zice şi poetul:
„ Cât avem un sat, departe,
Şi un grai ce n-are moarte,
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.
Cât mai avem ceva sfânt –
Vom trăi pe-acest pământ.”
Rusificarea, deznaţionalizarea şi desconştientizarea neamului românesc din R. Moldova mai continuă şi astăzi.
Marele învăţat rus N. V. Durnavo scria în cartea sa „Russkaia panslavistskaia politica” (Moscova, 1908, p. 7): „Poporul moldovean din Basarabia, mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi, surzi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe în limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi”. Episcopul rus Arsenii evidenţiază şi convingerea mitropolitului Veniamin Costache că, odată cu dispariţia limbii poporului român, ar dispărea şi naţiunea română (Gh. Ghimpu „Conştiinţa naţională a Românilor Moldoveni”, „Litera”, Chişinău 1999, p. 18). Iată de ce ocupantul şi duşmanul de neam ne-au interzis să învăţăm în limba maternă şi s-o cunoaştem, fiindcă după spusele marelui psiholog şi pedagog german Adolf Diesterweg (vezi lucrarea „Texte pedagogice alese”, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 70): „În limba maternă se află patria, locul naşterii, istoria trăită a tinereţii, întreaga bogăţie de sacre amintiri şi simţăminte”, fără de care omul nu poate exista. De aici şi reiese scopul rusificării, deznaţionalizării şi desconştientizării, care a fost şi care a mai rămas, din nefericire şi astăzi, de a ne şterge şi de a ne dezrădăcina şi desconştientiza din memorie şi din conştiinţă că noi suntem români, că limba noastră este limba română şi istoria noastră este istoria românilor şi, ca rezultat, apare demolarea, degradarea şi asimilarea conştiinţei de sine, conştiinţei naţionale, şi după aceasta şovinii şi trădătorii de neam vor face ce vor dori din acest popor. Ca exemplu poate servi deputatul A. Tulbure. Fiindcă nu-şi cunoaşte propria istorie, limbă, literatură, folclorul şi tot ce a creat poporul român, având şi un nivel redus al conştiinţei naţionale, acesta vorbeşte lucruri murdare şi înjositoare la adresa propriului popor. El susţine că „moldovenii fac bine că pleacă peste hotare, căci sunt o strânsură de oameni fără istorie şi fără căpătâi, care numai sub aripa Rusiei îşi pot găsi rostul în lume”. E foarte dureros că mai auzim şi asemenea cuvinte. Vedeţi, tov. Tulbure, la ce stare ne-au adus duşmanii neamului nostru?
Astăzi o parte dintre noi nu mai ştiu ce fac, ce spun şi ce scriu. După ultimele date ştiinţifice, încă o dată studiate şi controlate de practică, pe care le avem în „Literatura şi Arta” din 14 iulie 2005, în articolul „De la preşedintele Voronin la împăratul Traian”, scris de dl Victor Crăciun, preşedintele Ligii culturale a Românilor de pretutindeni, Bucureşti, în care se arată că tot poporul român din ţară şi de pretutindeni alcătuieşte o cifră de 30-35 mln de oameni, în R. Moldova locuiesc aproximativ 4 mln, şi nu o strânsură de oameni, cum scrie tov. Tulbure. Şi la 11 august 2006 s-au împlinit 1900 de ani de la încheierea războiului romano-dac, de când Ulpius Traianus a cucerit Dacia, de când s-a deschis calea formării poporului român, istoriei şi a limbii române... „una dintre limbile romanice recunoscute, vorbită şi pe pământul dintre Prut şi Nistru... Altă problemă despre care a vorbit tov. Tulbure constă în aceea că românii-moldoveni fac bine că pleacă peste hotare, fiindcă sunt „o strânsură de oameni fără istorie şi fără căpătâi”, ceea ce nu este adevărat. Poporul român a fost dintotdeauna însoţit şi condus de cei mai talentaţi voievozi, ca: Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza ş. a. La procesul de rusificare a participat şi participă şi guvernul R. Moldova, care a hotărât ca pe cap de locuitor românilor-moldoveni să le revie doar numai câte două cărţi în limba de stat, adică în limba română, faţă de 17 cărţi în limba rusă. Alt exemplu, dar foarte ruşinos: 4 deputaţi ruşi din parlamentul R. Moldova, care refuză categoric să înveţe 100-200 de cuvinte din limba ţării pe care o conduc. Aceşti deputaţi sunt deserviţi de o armată întreagă de traducători, dactilografe, jurişti, lucrători tehnici. Şi toţi aceşti lucrători sunt plătiţi din sudoarea sărmanului popor, fiindcă aceşti indivizi timp de zeci de ani n-au putut, dar, după părerea mea, n-au dorit să înveţe aceste 200 de cuvinte. Prin purtările lor aceşti deputaţi şi-au arătat „stima”, „iubirea”, „dragostea” şi „grija” faţă de poporul pe care-l conduc.


Hăitură
Aho, Aho, copii şi fraţi,                     
Staţi puţin şi nu mânaţi                              Şi cuvântu-mi ascultaţi.

Prezidentul nostru cel avan,
Zburlit ca un ciurlan,
De dimineaţă cum s-a trezit
Spre Răsărit Rusiei s-a căciulit,
Spre asfinţit România a hulit.
Gură, măi, hă-ă-ă-i, hăi!

V-aş mai ura, v-aş mai ura,
Dar nu suntem de ici-colea,
Da de unde Nistru face cotu,
Unde s-a născut Împăratul “Motu-motu”.
Gură măi! Hă-ă-ă-i hăi!

Unde toţi se vaietă
Că împăratul îi numeşte “haită”,
În loc să deie pensionarilor alimente
El construieşte străinilor monumente.
Ia mai mânaţi, băieţi, hă-ă-ă-i! Hăi!

Ca să-l socoată ruşii de om bun,
El a făcut peste morminte drum.
Iar la Şerpeni,
Pe unde cresc numai buruieni,
În a malurilor cotloane
A vârât zeci de milioane
Ca să-i rămână vestea de om cu toane.
Iar mai mânaţi, fraţi-fârtaţi,                                      Hă-ă-ă-i! Hăi!

Dragi săteni!
Dragi oşteni,
În anul nou să ne susţinem,                                                 
să ne ajutăm,
Că doar de un neam creştin                                             
şi român suntem.

Aho! Aho!
Să vă fie de bine!
La anul şi la mulţi ani!

Ştefan BUROV,
or. Chişinău

Ghetoul
E negru cum n-ai da,
Se schimbă doar pe din afară,
Eu cred în albul cel de nea,
Dar fiori de gheaţă mă-mpresoară.

Cine? Unde-i România noastră, unde-i CEDO, unde-i ONU, unde-i Helsinki să ne ajute să scăpăm de acest Ghetou satanic? Vom pieri cu toţii cu mintea noastră cea de pe urmă.


Mă numesc Andrei, am împlinit nu demult 26 de ani. Îmi este foarte greu şi rău pentru că sunt singur. Sper ca forul să mă scoată din singurătatea mea şi să mă ajute spiritual.
Vă mulţumesc că mă ascultaţi.
Scrieţi-mi, cei care sunteţi ca mine.

Urătură
Când străinu-ţi intră-n ţară
Şi nu ştii să-l dai afară,
Întreabă sufletul tău
Ce e bine, ce e rău?
Când străinul ponegreşte
Tot ce ne leagă fireşte,
Întreabă-te şi pe tine
Ce e rău şi ce e bine.
Roata, măi! Hăi! Hăi!

Nu-i mai mare nebunie
Cum străina guvernare
Cu minciuni şi sărăcie
Ne hrăneşte astăzi ţara.
Pe când locurile calde
Aparţin străinilor,
Măturatul străzilor
Revine moldovenilor.

Să nu ne fie ruşine
Să numim fapta pe nume,
Să deosebim străinul
Şi vicleanul, şi hainul,
Dacă vrem să fim stimaţi
Şi de lume lăudaţi.
Roata, măi! Hăi! Hăi!

Moldovenii rătăciţi
Pe potece comuniste
Să revină liniştiţi
La al nostru neam cuminte
Şi să fie-ncurajaţi,
Protejaţi şi angajaţi
Pentru neam ca să lucreze,
Nu pe străin să voteze.

Dacă vreţi să fim bogaţi,
Puneţi mâna şi votaţi
Puterea strămoşească
În loc de acea rusească,
Să ţinem la al nostru nume
Şi vom fi în rând cu lumea.
Roata, măi! Hăi! Hăi!