| |
SOARTĂ
Adrian PĂUNESCU
Ce mare erai, prietenule mare,
ce mic eram şi mă călcai în picioare,
ajută-mă, ajută-mă (strigai tot tu),
cu mâna ca un cleşte, cu părul ca o boare,
prieten mare, bun cu fiecare,
până la-mbrăţişarea zdrobitoare.
În satul de câmpie, umed, în care, seara,
broaşte ieşeau prin şanţuri, pe drumuri,
ca pe-un mal,
prietenule mare, puneai o blândă ordine
de foc, peste pământul meu natal.
O, repetentule transfigurat, prietenule,
erai dreptatea însăşi, la care m-am adaos,
perciunii tăi ca două bâte blonde
se arătau oriunde era haos.
La sărbători, te aşezam în faţă,
la hore, conduceai pe lăutari,
te îmbătai şi începeai să urli,
vărsându-ţi peste mine lava ochilor mari.
Apa din oala de pe laviţi mi-ai băut-o,
pâinea din mână mi-ai smuls-o, râzând,
apoi, mingea de cârpă mi-ai furat-o
şi mi-ai culcat grădina la pământ.
Şi-am înţeles, am înţeles, prieten mare,
indestructibil frate - cu mâinile fierbinţi -
că, între cei la fel de mari ca tine,
tu poţi purta şi ce-i al meu şi să mă
reprezinţi.
Şi îţi spuneam:
ia apa din fântâni şi bea-o,
iar - dacă trebuie - ia-mi pâinea de la gură,
ia-mi fumul - dacă trebuie - din hornul casei,
ia-mi caii - dacă trebuie - din bătătură,
ia-mi braţul - dacă trebuie - din umăr,
ia-mi plugul - dacă trebuie - din arătură,
ia-mi ceasul - dacă trebuie - de pe perete,
prieten mare, repetent cu fruntea sură,
frate indestructibil, bărbat cu fiinţa pură,
tu, cordialitate, copil cu mâna dură,
tot ce e de la tine viaţa mea îndură,
cât nu e limpezită şi cât nu e matură.
Dar, iată, frate de nezdruncinat,
sunt gata să trăiesc şi eu,
vreau pâinea cuvenită să mi-o ţin în mâini,
plugul în arătură să pătrundă, greu,
braţele mele să rămână în umerii mei,
pe turla firii mele, potrivitul Dumnezeu,
frate indestructibil, m-am făcut om şi eu,
vezi-ţi de ale tale, îmi văd de ale mele,
prietenul meu mare, nedumeritul meu.
Pricepi? Dacă mi-e sete, vreau apa mea
s-o beau
şi, când mi-e foame, - propriile pâini.
Prietene, prietene, nu-ţi lăsa tălpile,
pe pieptul meu, nu mă muşca de mâini.
Prietenule veşnic, trecutul e trecut,
prietenule dulce, eram atât de mic,
prietenule blond, ce luminai un
continent cu părul,
nu mai e noapte, ochii să mi-i stric,
dacă nu am o lampă la nuntă şi la dric.
Şi, frate dacă mi-eşti, nu-mi călca
sângele,
prieten dacă mi-eşti, nu-mi mai culca
grădina la pământ,
pâinea mea las-o în mâinile mele,
lasă-mă să-mi beau apa fântânilor
oricând.
Dar, cât e linişte şi soarele se-arată
şi soarele apune acelaşi, ieri, azi, mâine,
rotindu-mi ochii peste curtea apărată,
spun bună ziua lumii, beau apă, mănânc pâine
Şi bună ziua e a cerului meu încă o dată,
apa e a fântânilor mele încă o dată
şi din câmpia mea înalţ această pâine.Spun bună ziua lumii. Beau apă. Mănânc
pâine.
22 august 1968
TANCURI LA PRAGA
Evgheni EVTUŞENKO
În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.
Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci mincinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.
Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie.
Peste cavouri huruite tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.
Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul chiar printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?
Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?
Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.
Peste mormântu-mi, fără de bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
“Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga – de tancuri ruseşti sfârtecat!”
23 august 1968
|
