Aurelian Dănilă s-a născut la 26 decembrie 1947, dar diferite acte oficiale şi inerţiile calendarice ale familiei mai indică naşterile lui Aurelian la 1, 9 şi 19 ianuarie 1948. La fiece sfârşit de an prietenii îl întreabă delicat: acum… când?... Se are în vedere: când, pe ce dată de data aceasta să ne apropiem cu flori şi cu fiori de cel care (important!) cu certitudine s-a născut şi şi-a luat în serios venirea pe lume. Nu chiar ca în povestea în care un copil nu voia să se nască, să apară pe lume la timpul cuvenit  dacă nu i se asigura şi nu i se onora o condiţie, dar în anii de şcoală Aurelian Dănilă a declarat public că va ajunge Ministrul Culturii – şi aproape că s-a ţinut de cuvânt: să fii viceministru la cultură, apoi viceministru la externe, face, în sumă, chiar un pic mai mult, iar ceea ce a făcut în domeniul culturii (la Operă, la UNITEM) trage mai greu decât le reuşeşte unor miniştri.
Toate aceste subtilităţi cu naşterile şi cu locul potrivit pentru un om marcat permanent de îndoiala că e la locul lui le-am limpezit într-o carte pe care am anunţat-o  câtva timp (câţiva ani?) în urmă, carte realizată în dialog cu Aurelian Dănilă – „Răscrucea întâmplărilor predestinate”. Cartea e gata – e în pragul editurii (o mai împănează cu  fotografii Mihai Potârniche). O consideram cadoul cel mai semnificativ pentru cei doi colocutori ajunşi să fie „radiografiaţi” de calendare… Aurelian Dănilă însă a fost prins de jubileul important al Teatrului Naţional de Operă şi Balet, pentru care era cel mai indicat să edifice impresionantul album jubiliar, care a văzut lumina zilei la editura Prut Internaţional (cu care cercetătorul colaborează foarte frumos  în ultimii ani). Partea baletului i-a determinat colaborarea cu Elfrida Coroliov, cercetătoare mai de demultă în domeniu. Aş reveni mai apoi, cu altă ocazie, la această componentă a albumului şi la problema baletului nostru, aici însă constat întreg tabloul jubiliar al unei evoluţii evidente – graţie acestei colaborări.
„De menţionat că Maria Bieşu  a evoluat în spectacol  „Paiaţe” mai întâi la Bălţi, apoi imediat  la New York.
Deşi în această lucrare ne-am propus doar să trecem în revistă premierele operelor Teatrului liric din perioada postbelică, fără a vorbi de turnee (colective sau individuale), care ar constitui un capitol aparte, şi destul de interesant, nu putem să nu amintim că evoluarea M.Bieşu pe principala scenă a New Yorkului a constituit o adevărată surpriză pentru americani. Cunoscutul critic R.Erixon scria în „The  New York Times”(25.10.1971) că „despre această cântăreaţă din Moldova se poate scrie cu multă plăcere. Vocea ei e foarte frumoasă şi unică, trece atât de lin spre registrul acut…De menţionat că o astfel de voce va fi necesară trupei noastre”. (Criticul era sigur că M.Bieşu nu o dată va  mai cânta la New York.) Agenţia TASS transmitea una după alta impresiile specialiştilor americani despre „extraordinarul debut al cântăreţei din Chişinău”.
Autorul se  abate frecvent de  la simpla, programatica  trecere în revistă, îndeosebi în cazul debuturilor valoroase şi în cazul evidentelor trepte evolutive ale teatrului în genere şi ale unor interpreţi în particular. „Premiera operei „Evgheni Oneghin” de P.Ceaikovski, montată la Chişinău în februarie 1973 de către absolvenţii Conservatorului din Leningrad E.Constantinova şi D.Goia, era numită „spectacol al debuturilor”.  Autorul aduce o remarcă foarte importantă a lui Ciaikovski din 1877: „Opera aceasta nu o voi oferi Direcţiei teatrelor înainte ca ea să fie reprezentată la Conservator. Am compus-o pentru Conservator, deoarece am nevoie aici nu de scena mare cu rutina şi convenţionalismul ei, cu regizorii ei fără de talent, cu montarea fastuoasă, dar lipsită de sens, cu oameni care dau din mâini în loc de capelmaiştri ş.a.m.d. Pentru „Oneghin” am nevoie iată de ce: 1.de cântăreţi mijlocii, dar bine pregătiţi; 2. de cântăreţi care vor juca simplu, dar bine; 3.montarea nu trebuie să fie fastuoasă, ci să corespundă în mod riguros epocii; 4.corurile nu trebuie să fie o turmă de oi, ca pe o scenă imperială, ci oameni care participă la acţiunea operei; 5.capelmaistrul trebuie să fie nu o maşină, care urmăreşte doar ca în loc de do diez să nu cânte do, ci un adevărat conducător al orchestrei… În fine, pentru acest spectacol am nevoie de artişti şi aceşti artişti să-mi fie prieteni…”. Autorul acestor treceri în revistă cu digresiuni e de exigenţa lui P.I.Ciaikovskhi, abătându-se doar în cazul evenimentelor. În acest context aprecierile lui Aurelian Dănilă vizează evenimentul datorat unor personalităţi valoroase din domeniu: „Spectacolul a fost o reuşită; reuşita aparţinându-le  atât regizorului, dirijorului, cât şi interpreţilor… Pentru prima dată se vorbea în serios, chiar dacă  nu prea elogios, de M. Muntean, absolvent al  Institutului de Arte „G.Mus icescu”, azi cunoscut tenor în lumea marilor cântăreţi, unul dintre cei mai valoroşi artişti ai Moldovei… Au urmat multe alte spectacole în regia E.Constantinova, ea având un merit deosebit în promovarea tinerilor artişti, pe care i-a iubit întotdeauna şa la care ţine foarte mult până în ziua de azi. S-ar cuveni să se scrie o lucrare aparte despre această extraordinară  doamnă a Operei moldoveneşti, care împreună cu maestrul E.Platon (completându-se reciproc)  au ţinut piept greutăţilor Teatrului… Spuneam că ar trebui să se scrie mai mult despre E.Constantinova, pentru că este o fire aleasă, pe care, dacă nu ar fi existat în Teatrul nostru, cu siguranţă, ar fi trebuit s-o căutăm.”
Altă splendidă remarcă: „În 1974, opera „Aleco” a fost montată şi la Chişinău, astfel moldovenii dintre Prut şi Nistru marcând 100 de ani de la naşterea compozitorului S.Rahmaninov – descendent direct al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.”
Superbă carte aparte e digresiunea autorului, provocată de ceea ce înseamnă Festivalul „Invită Maria Bieşu”.
Delicat clopoţel de alarmă spre segmentul spectacolelor pentru copii îl desluşim la trecerea în revistă a puţinelor ademeniri de acest fel spre Teatru…
Voi reveni mai pe aşezate la câte le-am descoperit în noua lucrare a prietenului nostru Aurelian Dănilă, care nici la calendarele proprii – cu pretexte mai rotunde! – nu renunţă la ceea ce constituie, incontestabil,  dragostea lui netrecătoare, Opera din Chişinău.
…Dar… cu certitudine s-a născut zilele acestea, imediat după Crăciun (dar nu conform calendarului Iulian). Luminoase unele naşteri, aducătoare de multă lumină plină. Să tot ţină! Felicitări, maestre!


Încheierea cercului

Pe cal alb încărunţit
revine călăreţul
domolit şi împlinit…
Mai contează preţul?

A plătit nemăsurat
rătăciri hoinare  -
a căzut, s-a ridicat,
uneori călare.

Calul alb, când a ajuns
alb ca să devină,
răzbătea pe-un drum ascuns,
năzuind lumină.

În lumină-nvăluit
vine călăreţul
pe-un cal alb încărunţit –
se cunoaşte preţul.

Iulian FILIP