La primul nivel – denotativ – e un dialog a doi oameni de cultură în care-şi povestesc „întâmplările predestinate”, viaţa, destinul, „cercul” biografic sau bibliografic, CV-urile, precum zicem azi, în era calculatoarelor, a integrării şi globalizării.
Interesându-ne, cum e firesc, atât ce sunt, cât şi cum au devenit, iată că aceste două Bildungs-uri, încrucişate chiasmatic, ne relevă – la nivel conotativ – două confesiuni sentimental–documentare, două profesiuni de credinţă puse sub semnul slujirii culturii, dincolo de binele şi răul întâmplărilor. Slujire care implică ne-abatere, cale ţinută cu fermitate, verticalitate, devotament, consecvenţă morală şi cu „urechile bătute cu ceară” pentru a nu auzi sirenele ocazionalului.
Cei doi îşi povestesc „întâmplările”, adesea intersectate, spre a se dumeri asupra acestui traseu al vieţii şi destinului: e bun? e rău?  e cel parcurs cu folos?  e cel adevărat?  Nu întâmplător îşi aleg ca temă de dezbatere, de natură morală: sunt sau nu la locul lor? (Căci spunea Cehov că cea mai mare nenorocire în lume e când omul nu-i la locul lui). Nu întâmplătoare sunt şi revenirile dese la locul de naştere şi la locurile copilăriei, care sunt primii factori formatori ai unei personalităţi. Goethe remarca, în convorbirile cu secretarul său Eckermann, chiar despre o facultate de a-ţi aminti pruncia şi de a-i păstra farmecul, valoarea morală, psihologică, spirituală. Integritatea unui om de artă e ştirbită fără această însuşire. Aurelian Dănilă şi-o evocă în culori calde şi cu lux de amănunte, Iulian Filip şi-o tot concretizează într-un mereu visat program al orăşelului „Trei Iezi”, mărturisind şi cu mijloace lirice dragostea pentru Sofia (mai mare decât pentru Roma) şi pentru mama Ana şi tatăl Ion,  care l-au născut „dintr-o secetă pe terminate” („Nu din alte considerente/ mă opresc la orice fântână, / nu din altă pricină / la orice izvor m-am plecat - / m-am născut din părinţi temerari, / dintr-o secetă, / eu,  sortitul / pururi să fiu înşetat” – Şansele biografiei).
Aurelian Dănilă  îşi vede destinul de artist, de demnitar (ministru, rector al Institutului de Arte, ambasador), de istoric al culturii, de monografist al vieţii şi personalităţii de excepţie a Mariei Cebotari, al altor artişti, al Operei Naţionale într-un şir de întâmplări faste sau ne-faste care l-au hărăzit cu noroc, cu darul muzical al mamei, interpretă de romanţe româneşti, cu mulţi prieteni sumar sau amplu portretizaţi. Mărturisirile sale sunt, în fond, un elogiu făcut prieteniei întru cultură, căci cultura este imposibilă fără solidaritate intelectuală, fără comuniune de sentimente şi idei, fără de spirit de echipă şi respect pentru valori, fără o conştiinţă colectivă a nivelului „evropenesc” pe care el îl doreşte tuturor consângerilor săi.
Iulian Filip face, la rândul său, elogiul creaţiei întâmplate, prin care se alătură celor buni şi celor bune, nu celor răi şi celor rele (cu care se poate totuşi lupta cu mijloacele educaţiei prin cultură): „Am încheiat-o cu De ce mă doare inima fiindcă e din categoria poeziilor întâmplate, inexplicabil întâmplate, dar edificatoare pentru cine  se trezeşte faţă în faţă cu mine, cu ceea ce mi se întâmplă în poezie, în pictură, în muzică, în teatru, în publicistică. Mobilul, declanşatorul a toate pe aici e: omul poate alege – uneori – cu ce-şi împlineşte viaţa. Dacă îţi faci o raţiune de a exista depistând modelele de bine, urmele frumoase ale altor mergători, sporindu-le cu ale tale ori chiar numai cu buna intenţie de a le spori, e o cale.”
Reiese din aceste confesiuni – calm-patetice, cu valoare biografică, dar şi socială, comunitară – o înţelegere profundă a rosturilor culturii şi a menirii omului de cultură. „După mine, mărturiseşte Aurelian Dănilă, cultura generală a unei persoane, a unei instituţii, a unui stat reprezintă modelul de comportament suprem al acestora bazat pe educaţie şi cunoştinţe”.
Cele două monoloage ale celor doi „risipitori întru cultură” întretăiate, devenite dialog, reprezintă, în fine, două bilanţuri cu împliniri, întâmplări mai puţin fericite şi cu vise. Căci într-o cultură, în care sunt şi oameni ne-la-locul-lor, – de la miniştri până la nechemaţii din domeniul creaţiei propriu-zise, – se poate lucra, se poate ajunge la dorite împliniri şi se poate visa.      
Dovadă: dialogul de faţă, care este, înainte de toate, o mărturie documentară, un manifest şi o declaraţie de devotament lucrării culturale a spiritului.